Dileme citadine

Azi am plecat spre muncă împreună cu fiul meu. Nu avem (încă) maşină personală şi nici permis de conducere, aşa că folosim transportul în comun...
Dat fiind că a trebuit să modificăm toate procedurile matinale din cauza micului însoţitor, am ajuns în staţie cu un sfert de oră mai târziu decât în mod obişnuit. Parcă e un făcut: in jurul orei 08:00 (+/- 15 minute) cele mai multe mijloace de transport în comun sunt supra-aglomerate. Cel mai rău este când vrei să urci în autobuz cu un puşti, să faci loc şi altora să urce (n-am "evoluat" până la a crede că transportul în comun a fost creat doar pentru mine) şi dai peste o grămăjoară de dejecţii... o eviţi în ultima fracţiune de secundă, smuceşti mâna copilului care era pe o traiectorie de interceptare cu materiile mirositoare, te agăţi de o bară şi... surpriză: sursa dejecţiilor e un căţel frumuşel, foarte speriat, mai... danez de felul lui, dotat cu zgardă şi lesă.
Urmăresc linia lesei, ca să aflu cine ar trebui să îmi suporte tirada civică. În mai puţin de două secunde, masculul umanoid de la celălalt capăt al lesei intră în vorbă cu fiul meu: "Vezi, că ăsta te mănâncă dacă nu eşti cuminte". Fiul meu răspunde cu aplomb: "Nu prea cred, pentru că e prea mic. Dobermanul nostru e de două ori mai mare şi tot nu mă tem de el."
Evident că mi-a fost deturnată intenţia civilizatoare şi mi-am tras progenitura mai la o parte pentru reiterarea instructajului deja clasic: "până la 14 ani nu vorbeşti cu străinii decât dacă e strict necesar"...
Tocmai ne apropiam de o staţie. Două cetăţene dintr-o etnie "conlocuitoare" încep să admonesteze proprietarul câinelui (chiar înainte de a-l detecta) pentru aroma neplăcută a produsului patrupedului... Încep să-mi spun: "Hopa! Ia te uită cât spirit civic... Extraordinar! Poate chiar mai avem şanse la o societate decentă..." Din păcate optimismul meu matinal a fost foarte prost inspirat: au început să curgă îndemnuri la practici de igienă intimă, cu tot cu denumirile argotice ale părţilor anatomice implicate, apoi s-a trecut la îndemnuri de natură copulativ-oedipiană. Climaxul vocal al celor două a avut loc când au detectat mitocanul de la capătul fără zgardă al lesei care a început să-şi croiască drum spre uşă târând bietul animal speriat printre picioarele celorlalţi. Nu mă mai mir că puştii încep să ştie din ce în ce mai multă anatomie la vârste din ce în ce mai fragede... Încununarea torentului verbal al celor două a fost o pereche de şuturi în coastele şi fesele bietului animal speriat deja de aglomeraţie, zgomot, mişcări şi mirosuri.
"Naturelul meu simţitoriu" s-a revoltat la nedreptatea asta. Bine, vreţi să vă răcoriţi nervii agitaţi de olfacţia neplăcută, dar măcar loviţi imbecilul care târăşte câinele în autobuz fără să-i fi dat şansa să-şi execute ritualul matinal pe lângă vreun tufiş sau pom... Daţi o palmă peste ceafa de sub craniul sec care nu poate concepe să adune dejecţia animalului său de care răspunde moral şi legal. Înjuraţi-l pe cretin, nu pe bietul căţel.
Nici nu-mi pot da seama care m-a enervat mai mult, prin urmare rămân ca măgarul lui Buridan, frustrat de imposibilitatea alegerii paratrăznetului indignării mele... Purtătoarele de fuste multicolore, posesoare ale unui impresionant vocabular anatomico-argotic, sau mitocanul semianalfabet mirosind a praf şi transpiraţie veche de cel puţin o zi? Până să aleg, mitocanul a ajuns în siguranţă pe trotuar, în autobuz s-au mai înghesuit nişte ţaţe şi câţiva copii, iar vocalizele celor două au fost atenuate de scăderea cantităţii de oxigen disponibilă în zona lor...
Din toată tărăşenia n-a rămas decât mirosul pătrunzător, care-i făcea fericiţi pe cei care coborau şi-i deprima crunt pe cei care se bucuraseră c-au reuşit să urce.  Ceilalţi începeau încet, încet, să se insensibilizeze, evitând totuşi să inspire prea adânc sau prea rapid...
Băi, voi aveţi liber arbitru?